Text şi naraţiune în manualele de istorie de dinainte de 1989


Text şi naraţiune în manualele de istorie de dinainte de 1989

Nivel de analiză: Dimensiunea regimului comunist în lecţiile de istorie

     Instaurarea monolitismului comunist, odată cu proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), a fost urmată de o serie de măsuri, în aproape toate domeniile de activitate, ce vizau realizarea modelului sovietic.

      Alături de economie, ştiinţă şi cultură, învăţământul a constituit un domeniu prioritar în politica regimului comunist. Pentru învăţământul general şi liceal (mediu) s-a instituit sistemul „manualului unic”, punându-se capăt „manualelor alternative” specifice învăţământului românesc. Cel mai afectat a fost domeniul istoriei naţionale. Încă din 1947 a apărut manualul unic de Istoria României, sub redacţia lui Mihail Roller, devenit în 1948 Istoria Republicii Populare Române.

     Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale (ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei şi Uniunii Sovietice; dezvoltarea societăţii are la bază lupta de clasă). Din acest „manual pentru învăţământ mediu” lipseau momente istorice fundamentale din istoria românilor.

     Abia prin anii ’70 – ’80, în manualul de Istoria României s-a accentuat factorul naţional, „internaţionalismul proletar” fiind înlocuit cu „patriotismul socialist”.

     Atunci, ca şi acum, istoria era percepută ca o „miză politică”, datorită faptului că „prezentul exercită un control asupra trecutului”. Suntem îndreptăţiţi să considerăm că regimul comunist a determinat cenzurarea producţiei istoriografice, în special propria-i dimensiune, cu scopul de a crea „o imagine pozitivă” în spatele căreia stăteau „interdicţii, interpretări ideologizante asupra trecutului”.

     Practic, lecţiile de istorie despre regimul comunist român fasonau trecutul şi prezentul istoric, în funcţie de interesele „partidului”.

     În manualul de Istoria României pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, perioada care a marcat consolidarea poziţiei regimului comunist în România este tratată ideologic, subiectivitatea fiind evidentă în numeroase paragrafe.

     Capitolul intitulat „Revoluţia democrat-populară” este plin de clişee specifice nomenclaturii comuniste.

     Astfel, în „Insurecţia naţională armată antifascistă şi antiimperialistă din August 1944”(p. 338), „marele merit al Partidului Comunist a constat tocmai în faptul că a ştiut să conducă masele populare la izbânda forţelor interne antihitleriste şi să asigure victoria în lupta de răsturnare a regimului antonescian şi de eliberare a patriei”.

     „Partidul Comunist Român, care, prin lupta sa eroică, a avut rolul hotărâtor în pregătirea şi înfăptuirea insurecţiei, după două decenii de activitate conspirativă (1924-1944) a ieşit din ilegalitate şi a devenit o forţă determinantă a luptei de transformare revoluţionară a României”. Filtrat obiectiv, un astfel de text istoric conduce astăzi spre analiza reală a unui aspect asumant pe care Partidul Comunist Român l-a prezentat subiectiv, alterând conţinutul: activitatea conspirativă pe care comuniştii români au practicat-o timp de două decenii, urmată de „ieşirea la rampă” din 1944.

     Manualul de istorie prezintă nuanţat şi ambiguu situaţia politică şi economică a României „după victoria insurecţiei”, punând însă accent nefiresc pe „activitatea politică a maselor”, care se desfăşura „în condiţii noi”. „Sub îndrumarea Partidului Comunist Român au fost organizate comitete ţărăneşti, având rolul să mobilizeze şi să organizeze pe ţărani în lupta pentru realizarea reformei agrare”.

     „În lupta revoluţionară s-au aflat alături de oamenii muncii români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, cu toţii fiind interesaţi în refacerea economică şi democratizarea ţării, patria noastră comună”.

      Nu întâmplătoare sunt aceste trimiteri-menţiuni cu privire la cetăţenii români de altă etnie, aceşti „aliaţi” de altă etnie ai proletariatului, care s-au alăturat „oamenilor muncii români”.

     Atent construit este şi textul istoric care prezintă crearea Frontului Naţional Democrat, precum şi „instaurarea guvernului revoluţionar democratic”. Faptul că s-a încercat îndepărtarea comuniştilor după evenimentele din august 1944, de către „conducători reacţionari ai PNŢ şi PNL”, dar nu s-a reuşit acest lucru, „poporul – se înţelege, poziţionat de partea comuniştilor – devenind o forţă politică de care reacţiunea era nevoită să ţină seama”. În realitate poporul a reprezentat o „forţă”, dar niciodată una politică.

     Se încerca aşadar atragerea simpatiei poporului, a ţăranilor, clasa muncitoare fiind deja angrenată în imensul bulgăre comunist. „În focul acţiunilor revoluţionare pentru democratizarea ţării şi înfăptuirea reformei agrare s-a închegat şi s-a consolidat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, făurindu-se astfel o uriaşă forţă interesată în înfăptuirea unor adânci transformări revoluţionare şi în obţinerea victoriei în lupta pentru putere”. Era aşadar, Partidul Comunist Român susţinut de clasa muncitoare şi de ţărănime.

     Regimul comunist avea nevoie de o confirmare care să îi legitimeze dobândirea puterii: „în vederea asigurării unei largi participări a maselor populare la vot, a fost elaborată o nouă lege electorală, care a adus modificări esenţiale”.

     „În ziua de 19 noiembrie 1946 au avut loc alegerile parlamentare”. „Victoria categorică” asupra partidelor istorice, conduse de Maniu şi Brătianu oglindea, „baza social-politică largă pe care se sprijineau comuniştii, iar pe de altă parte, compromiterea şi izolarea de mase a partidelor burgheze reacţionare”. „Ca rezultat a fost creat primul parlament democratic din istoria României”. Este uşor să constatăm cât de subiective sunt aceste fragmente care nu fac altceva decât să apologizeze „meritele cinstite” ale instaurării comunismului în România. Nu fraudarea alegerilor din 1946 a stat la baza „succesului electoral”, ci  „baza social-politică largă pe care se sprijineau comuniştii”, sau cel puţin aceasta încercau autorii manualului unic de Istoria României să inoculeze elevilor.

     Lecţia proclamării Republicii Populare Române era atent ideologizată, fraza de încheiere venind să conducă spre o chintesenţă a „măreţei realizări”: „Odată cu aceasta s-a încheiat etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice şi s-a trecut la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste”.

     Ultimul capitol al manualului de Istoria Românilor, intitulat „Orânduirea socialistă” venea să „cosmetizeze” acele realităţi subiective ale regimului comunist român.

     Cum era văzut de autorii manualului de Istoria României, Partidul Comunist Român şi regimul instaurat de acesta? P.C.R. „şi-a îndeplinit cu cinste rolul de forţă politică conducătoare a întregii naţiuni, aplicând în mod creator învăţătura marxist-leninistă la condiţiile concrete ale ţării noastre”.

     Este prezentată „refacerea şi cimentarea unităţii clasei muncitoare” prin apropierea „treptată şi continuă” a Partidul Social – Democrat de Partidului Comunist Român, care a dus la „făurirea Partidului Muncitoresc Român”. La temelia Partidului Muncitoresc Român stau „învăţătura marxist-leninistă,

 » sursa: www.1859.EU

Articole recente